Interviurile Apei

Astăzi am stat la povești cu Găman Marian, pompier ISU, și am descoperit un om altruist, gata în fiecare secundă să stea în slujba semenilor săi. Deși la început își croise altă cale să-i fie drept drum bătătorit în viață, acum nu e secundă în care să nu simtă că are un scop, că și-a găsit locul și menirea. „Haina mentală de pompier” nu o lasă nicicând și crede că e loc pentru a învăța oricând. Își aduce aminte multe, dacă nu aproape toate intervențiile în care a fost și, dacă e să ne ofere un îndemn este acela de a fi buni, altruiști unii cu ceilalți. Albastru este culoarea ce îi înconjoară echilibrul interior, acea trecere de la stările puternice la zona de normalitate, de calm.

Să ne cunoaștem, cum este omul – Găman Marian?

Un om normal, dintr-o familie normală, un cetățean normal. Ce să vă zic? Sunt un om care muncește, muncește aici, muncește acasă, fiind din zona rurală chiar mai mult. Sunt crescut de mic cu tot ce înseamnă muncă în gospodărie. Mă consider norocos, am o familie fericită, soție, doi copii, o fetiță și un băiețel.

Dar Găman Marian pompierul?

Pompierul este cu totul și cu totul altă treabă. În ce sens? Noi când venim la serviciu, ne detașăm din punct de vedere emoțional de aspectele civile din viața de zi cu zi și ne vedem strict de profesia noastră, adică să ajutăm cetățeanul, să fim primii acolo și să facem tot ce ne stă în putință să ne ajutăm semenii. Poate că e mult spus ne detașăm emoțional fiindcă empatia e prima pe care o resimțim acolo, pe teren, însă trebuie să fii mereu prezent, să faci ceea ce trebuie să faci pentru a ajuta.

Cum ați descrie viața din perspectiva omului, dar pompierului, prin prisma activității dvs., dar și a ceea ce vedeți în teren?

Viața e primordială. Asta ne definește. Noi facem tot ce ne stă în putință să fim acolo, să susținem viața. Ca și om, viața e trecătoare. Îmbătrânim… E efemeră. Nimic nu este permanent. Ca și pompier, asta este ceea ce conștientizezi la un nivel mult mai profund. Nimic nu e permanent…

Care este povestea ce stă la baza acestei alegeri – de a fi pompier?

A fost o conjunctură… acum dacă stau să mă gândesc, interesantă. Inițial, în clasa a XII-a am vrut să devin polițist. Îmi făcusem dosarul pentru Școala de Agenți de Poliție „Vasile Lascăr” Câmpina. Apoi am primit un îndemn al unui pompier aflat în activitate la momentul respectiv. Mi-a zis că ar fi mai frumoasă meseria de pompier. Eu, copil, adolescent fiind, nu prea am dat crezare și tot tindeam către meseria de polițist. La insistențele acestuia, am purces către meseria de pompier. Nu mi-a trebuit mai mult că am început să mă îndrăgostesc, era meseria mea, era făcută pentru mine. Simțeam că fac ceea ce trebuie, simplu. Și acum, sincer, deși am avut ocazia să mă mut la poliție, nu m-aș mai muta niciodată. Îmi place ceea ce fac și mi-am găsit menirea. Mi-am găsit un scop. Da, e vocația mea.

Cum este o zi din viața pompierului Găman Marian? Ce culoare credeți că o descrie cel mai bine?

Ca și culoare… ar fi un albastru. Să vă explic și de ce? Noi suntem în pregătire continuă. Culoare albastră reprezintă cerul, apa… Stăm într-o stare de așteptare, practic. Așteptăm… Așteptăm să fim… Așteptăm să fim chemați… Suntem într-o stare de acalmie și, dintr-o dată, poate exploda starea aceea, de la acalmie la extaz și la adrenalină, la tot ce presupune intervenția în sine. La lucru întotdeauna te aștepți la necunoscut, atunci când apare o intervenție și trebuie să pleci… După aceea, după starea de adrenalină și extaz, intervine din nou acalmia și eu zic că această culoare – albastru – ar fi cea mai potrivită pentru ea. Nu roșu. Roșu intervine în momentul când sună alarma și plec la intervenție. După aceea revine culoarea albastră.

Cum se resimte rolul dvs. atunci când ajungeți acasă și lăsați haina de pompier în cuier?

Bineînțeles, o las. Haina o las. Spiritul și mentalitatea, nu. Dar vă dați seama, când ajung acasă, intervine cotidianul, normalitatea. Familia, copiii, provocările de zi cu zi, bucuriile de a fi alături de ei, toate se îmbină și ele ne ajută, uneori, să trecem prin situații dificile.

Ne puteți povesti o întâmplare pe care nu o puteți uita din activitatea desfășurată?

Întâmplări sunt multe. Țin minte foarte multe dintre acestea, la câte intervenții am participat. Pot să v-o povestesc pe prima? Prima mea intervenție a fost la un incendiu de casă în Municipiul Buzău. Nefiind până atunci la intervenție, eram pregătit, dar aveam emoții, ca atunci când mergi în prima zi de școală. Un coleg de-al meu, care era cu experiență, mi-a comunicat că va înainta el și eu să stau pregătit cu țeava să răcesc ce-mi va da el. N-a apucat să facă doi metri pe lângă mine și a căzut într-un beci care nu era astupat. Nu l-a văzut și a intrat până la brâu în jar. În momentul acela, nu am stat pe gânduri și am intervenit, l-am scos de acolo. Ulterior, stăteam amândoi și ne gândeam cum a fost soarta în acea zi. Aș zice că văd cele două perspective acum: fiind secundul, pentru prima intervenție, am avut ocazia să intervin, să fac ceea ce mă pregătisem să fac. Dar dacă intram primul, dacă eram eu primul, cădeam și eram salvat. Salvator și salvat, dar coechipieri. Interesantă turnura. A fost momentul acela de inspirație… al colegului meu. Inspirație pentru mine, ghinion pentru el… A fost în scurt, am intervenit, n-a suferit, n-au fost probleme.

Și ar mai fi o situație pe care o voi împărtăși cu voi… o intervenție cu impact emoțional imens pentru mine. Am fost la un accident rutier în care era implicată o mașină răsturnată. Ca și victime rezultate: un bărbat, o femeie însărcinată în patru luni și, de asemenea, o fetiță de 2 ani. Tatăl a decedat. Mama era în drum spre spital. Fetița de 2 ani era în stop cardio-respirator, era resuscitată de către ambulanța C1 cu medic. Eu eram în echipajul de descarcerare, acumulasem deja experiență. Am descarcerat tatăl din mașină. L-am predat echipajului de la IML și am mers după aceea la ambulanță. În momentul acela, fata mea avea 3 ani. Acum are 9. În acel moment, am mers la ambulanță, m-am uitat să văd fetița, am văzut-o pe targă, primul lucru care mi-a apărut în față: păr blond, creț. Exact așa era și fata mea. Mi s-a zbârlit părul pe ceafă. M-am uitat la doamna doctor, am întrebat-o cum este, a dat din cap că nu e bine, m-a pufnit puțin plânsul, însă m-am abținut cât m-am îndepărtat de acolo. M-am dus pe bara din spate a ambulanței și am tras adânc aer în piept, de câteva ori, am încetat să mai plâng, m-am ridicat și mi-am continuat treburile la locul accidentului. Dar impactul acela a fost, asemănarea… exact același păr blond, cârlionțat, exact cum era fata mea. Adică empatia s-a dus într-un punct extrem, dar am reușit să ies din acea stare. După ce am tras adânc aer în piept, mi-am reluat activitatea. Ne făcusem toată treaba până la momentul acela. De obicei, mai rămânem în zonă să mai ajutăm colegii de la SAJ, de la Poliție, de la IML, mai ajutăm vreo 5-10 minute acolo, după aceea se întocmesc actele, procesele verbale etc. Dar mai stai pe acolo și mai ajuți puțin. Sunt multe intervenții…

Cam pe unde am putea situa empatia în momentul în care se anunță o misiune dificilă? Cum decurge procesul mental de salvare a unei situații?

Empatia e permanentă, nu te detașezi complet de ceea ce simți niciodată. Nu au cum să nu te impresioneze oamenii și trăirile lor, indiferent de persoana pe care o salvezi. Însă empatia se pliază pe condiții, spre exemplu vârsta pe care o deține persoana pe care o salvezi. Adică dacă te duci la un copil de 5 ani, trebuie să te transpui în suflețelul lui de 5 ani și să-l calmezi și să-l dojenești ca și cum ai fi părintele lui. Dacă te duci la o persoană de 50 de ani, comunici diferit cu aceasta. Trebuie să-i tratezi pe fiecare conform vârstei și mentalității pe care o are. Pot fi intervenții unde sunt persoane cu probleme psihice, deci ar trebui să te transpui cam în toate categoriile pe care le întâlnești. E un fel și de psihologie, să o numim așa.

Care sunt calitățile pe care trebuie să le dețină un bun pompier? Dar valori pe care și le stabilește?

În primul și-n primul rând, empatia. Trebuie să fii empatic, să înțelegi. Apoi să ai curaj. Trebuie să ai tărie, să ai un spirit puternic. Să poți să treci repede peste momentele grele. Calități fizice trebuie neapărat fiindcă intervențiile sunt de durată și necesită un efort fizic accentuat. De asemenea, să fie cu spirit de colaborare, pentru că noi tot ce facem, facem în echipă, în binoame de intervenție, adică câte doi cel puțin.

Cum interacționați cu oamenii și care credeți că este rolul pompierilor în stabilirea unui climat de siguranță?

Climatul de siguranță, în afară de partea de intervenție unde fiecare acțiune a noastră contează pentru siguranța cetățeanului, este asigurat și prin acțiuni de informare preventivă. Noi le facem pe acestea și în timpul liber, chiar dacă suntem acasă. Observăm vreo situație nelalocul ei în ceea ce privește activitatea noastră de pompieri, mergem și vorbim cu oamenii și le explicăm, unde e cazul, că nu este în regulă ceea ce fac și le transmitem cum ar trebui să procedeze. Întâlnim oameni care fac improvizații la butelii, la curentul electric, dau foc necontrolat… Din experiența pe care am acumulat-o, ca pompieri ne putem da seama mult mai repede când există un pericol. Și prevenim. Prevenim cât putem. Este foarte importantă prevenirea. Vă dați seama că noi suntem mai fericiți dacă prevenim și nu intervenim. Adică mai bine stau la locul de muncă, la serviciu, stau liniștit și dorm liniștit și mă pregătesc pentru orice eventualitate, decât să mă duc la intervenții. Pentru că noi unde ne ducem, omul este necăjit. În momentul în care pompierii sunt liniștiți înseamnă că și cetățenii sunt liniștiți.

Cum vedeți impactul schimbărilor climatice asupra activității dvs.?

La nivel național, chiar mondial, schimbările climatice au fost prevăzute. Acum vreo 15-20 de ani, citeam un studiu care spunea că Bărăganul va ajunge deșertul Europei. Deja au trecut 15-20 de ani și se resimt acele semne. Deja cantitățile de precipitații sunt mult mai mici, ceea ce afectează direct viața de zi cu zi. Culturile nu mai sunt cum erau, animalele nu mai au hrană și apă din cauza secetei, plantele se usucă… Și în activitatea noastră au crescut numărul intervențiilor, mai ales incendii de vegetație uscată. Suntem solicitați mult mai mult.

Dar necesitatea adaptării la noile schimbări?

Noi facem tot posibilul să ne limităm la consumul resurselor pentru că ne gândim la viitorul nostru, al copiilor. Ei ce vor mai folosi dacă noi consumăm toate resursele? Apa, ca resursă, dacă luăm drept exemplu țările din Africa, acolo este foarte greu traiul de zi cu zi. Și apoi mai stau uneori să mă gândesc, acela nu are ce bea și noi facem risipă de apă, cu irigat, cu spălat, cu aruncat… numai pentru spălatul autoturismelor în timp ce sunt oameni care nu au resursa necesară de apă de băut   într-o zi…

Cum v-ați vedea activitatea dacă într-o zi ați veni la serviciu și vi s-ar comunica faptul că nu mai există resurse de apă suficiente?

Nu-mi pot imagina. Noi avem mai multe modalități de stingere a incendiilor, prin introducerea de inhibitori, prin reducerea conținutului minim de oxigen. Însă ne-ar fi foarte greu pentru că principala metodă de stingere este răcirea materialului care arde, ceea ce se face cu apă. Capacitatea noastră de intervenție s-ar reduce sub 10%, clar. Nu am mai da randament. Nu, nu mi-aș putea imagina așa ceva.

Care este responsabilitatea fiecăruia dintre noi pentru păstrarea siguranței noastre?

În primul rând, să ascultăm indicațiile specialiștilor în domeniu și să fim altruiști. Să fim buni, să ne ajutăm unii pe alții, să ne sprijinim unii pe alții, să nu dăm curs situațiilor care pot degenera. Oricând putem învăța, oricând ne putem educa. Să acceptăm și să îmbrățișăm asta.

Ne puteți transmite un mesaj pentru aceia care sunt inspirați să urmeze această cale nobilă?

E o vocație, trebuie să simți că ești chemat de acest domeniu. Și apoi să ai curajul să îți urmezi calea dacă o iei pe această direcție. Să nu facă nimeni forțat niciun lucru în viață. Să lase lucrurile să decurgă natural.

Mulțumim!